Despre noi

Suntem o echipa de oameni tineri si dinamici care impartasesc dorinta de a oferi oamenilor servicii si produse de calitate, seriozitate precum si cea mai buna apa existenta pe piata.

Denumirea venea de la cuvântul „saca”, preluat din turcă, care desemna în limba română butoiul purtat pe două roți prin oraș de vânzătorii de apă. În secolul al XIX-lea, sacagiii erau o prezență constantă în capitală, neexistând practic stradă pe care să nu se audă strigătul lor „Apă! Apă! Haap!”[1]. Ei își umpleau butoaiele la fântânile din jurul orașului sau chiar direct din Dâmbovița, la Ciurel, unde râul intra curat în București, dar și în zone de scăldat, cu apă mai murdară. Bucureștenii erau nevoiți în acest din urmă caz să curețe apa cu piatră acră sau cu filtre din piatră spongioasă. Piatra-acră era denumirea populară a alaunului, un sulfat dublu de aluminiu și potasiu.: „Această apă se limpezea în două feluri: pentru gătit bucatele, spălatul vaselor, spălatul rufelor și toate celelalte trebuințe menajere, se întrebuința apa dintr-o putină mai mare care era bătută cu piatră acră. Această apă nu era gustoasă la băut. Apa de băut era limpezită și filtrată întrebuințând niște recipiente de piatră spongioasă sub care se așezau vase de colectare în care apa filtrată cădea picătură cu picătură.”[2]
O doniță de apă costa cinci gologani, pe când pentru o saca întreagă clientul trebuia să se tocmească cu sacagiul, plătind între 80 de bani și 1 leu de argint[3]. Pe la 1875, pe vremea tinereții sale, Constantin Bacalbașa își amintește că prețul unei sacale era de 50 de bani[4]. Așadar, în mod paradoxal, deși apa nu era tocmai ușor accesibilă pe atunci, sacagiii o vindeau la un preț foarte mic.
Aproape în fiecare sâmbătă erau făcute pomeni pentru sufletele morților, ocazie cu care se împărțea și apă. Vânzătorii distribuiau atunci gratis o saca sau două oamenilor săraci, dar și, ceva mai rar, celor înstăriți: „La 1872 exista încă obiceiul ca oamenii să dea pentru sufletul morților apă de pomană. Pe vremea când am venit în București și mai târziu, sacagiul angajat cu această împărțeală a apei, trecea pe stradă strigând : „De pomană aaapă !…” Și atunci eșeau de prin curți femei sărace sau servitoare cu câte o doniță, sacaua se oprea, sacagiul scotea dopul și da câte o doniță, nu mai mult, de fiecare persoană, până ce sacaua se golea. O saca mică cuprindea 12 doniți, o saca mai mare 15 sau 16.”[5]
În 1906, odată cu canalizarea Dâmboviței, ridicarea malurilor și dispariția vechilor vaduri pe unde se intra cu butoaiele pentru a le umple cu apă, numărul sacagiilor se va reduce simțitor[6]. Ei vor supraviețui totuși până în perioada interbelică.



[1] Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol.I, 1871-1884, editura Universul, 1927, p. 50.

[2] Idem, Bucureștii de altădată, vol. 3, 1901-1910, editura Universul, 1936, p. 127.

[3] George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1990, p. 235.

[4] Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. I, 1871-1884, ed.cit., p. 50.

[5] Idem, , Bucureștii de altădată, vol. 3, 1901-1910, editura Universul, 1936, p. 123.

SACAGIU.RO

Ortho & White Services
CUI RO42153018
J23/300/2020
RO40INGB0000999909974701
Strada Fermei nr 36, sat Burias, Peris, Ilfov

Twitter

Facebook